,, N'am să mă apuc a povesti de așezămintele țerii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țeranii și ostașii ei, de lucruri care m'au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.
M'am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor, li-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.
Li-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, de și străină, nicăiri, între țerani, n'am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile lor. Totdeauna de năcazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.
Săraci sunt, neștiutori sunt țeranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.
* * *
Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case așa de mici.
Păreau casele pe care le schițam în copilărie cu o ușă la mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergănd undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea aceste coperișuri par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga după ajutor.
Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul."
,,Mulți soldați mi-au șoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră, pentru că nu le eram eu oare casa, mama, credința și speranța" spunea Regina Maria în jurnalul său.
